Neghinitzii sunt doua ghemotoace peste care am dat intr-o seara la cabinetul veterinar la care mergem cu toti pisicii pe care ii gasim pe strada.

Povestea lor este de-a dreptul impresionanta. Au fost gasiti la cateva zile de la nastere de catre fiul doamnei care i-a adus la cabinet. El, impreuna cu matusa sa, au avut grija de ei, timp de cateva zile, dupa care i-au trimis pana la Bucuresti cu masina. By the way, fusesera gasiti la Piatra Neamt.

Dupa alte cateva zile de ingrijiri intense, doamna care i-a preluat (adica mama baiatului) i-a dus  la Praxis Vetlife unde, din fericire, au dat peste noi. Veniseram acolo cu Moby Dick (despre ea, intr-o postare viitoare).

Am hotarat impreuna cu medicii de la Praxis Vetlife si cu doamna care i-a adus acolo sa gasim un cabinet veterinar care sa aiba un incubator. Dupa cateva telefoane piticaniile au fost duse la Di-Vet, unde au fost internati si bagati direct la incubator.

Am mers la fiecare 4 zile la ei si ne-am ocupat de platirea costurilor cazarii, cu ajutorul vostru, al oamenilor care ne urmaresc pagina de facebook. In total 2.352 de lei. 140 de lei a costat fiecare zi de cazare si am avut o reducere de 20% pe ultimele 5 zile de cazare.

Apoi au ajuns la noi acasa, le-am amenajat un culcus cat de poate de cosy in baie si i-am crescut cum am stiut noi mai bine.

Acum sunt mai plini de energie decat doua baterii Duracell, mananca mancare umeda pentru juniori si sunt gata de adoptie.

Asa ca va asteptam sa sunati la 0724408349. Ii dam la apartament, in Bucuresti, cu contract de adoptie 🙂

Ne intrebam, cateodata, daca Grasu nu cumva e un robot, care se supraincalzeste din cand in cand si ramane blocat… Si atunci intra intr-o stare de “rigor mortis”. Si noi il mai verificam, ca sa ne asiguram ca e viu. #GrasuBeingGrasu

Din cand in cand le mai invitam si pe mai maimute la o degustare. Vorba celor din “BD la munte si la mare”: o cafeluta, o…biscuite 🙂

Un iaurt cu fructe…

It wasn’t that good anyway…

Când am început proiectul Booking Catspert nu știam la ce să ne așteptăm.

Adevărul este că nu ne-am impus niciun obiectiv. Adevărul este că…nu era un proiect.

Tot ce ne-am dorit a fost să dăm pisicile pe care le-am salvat de pe stradă spre adopție. Să le găsim niște familii primitoare, care să aibă grijă de ele, așa cum merită orice suflețel.

Și ne-am descurcat destul de bine la acest capitol. Cât de bine? Peste 60 de pisici (and counting) de bine.

Fără să punem la socoteală toate pisicile care și-au găsit stăpâni prin intermediul paginii noastre, fără să ajungă la noi, doar pentru că le-am distribuit anunțul.

Pagina de facebook a crescut într-un ritm surprinzător, așa  că pisicipecreier.ro era urmatorul pas, unul logic, normal, al demersului nostru.

Ne-am câcâit mai ceva decat Haruki (pentru cei ce nu-l știu, unul dintre motanii noștri) atunci când își face nevoia (number two) la litieră, însă iată că am reușit să punem pe picioare acest blog.

Nici de la el nu știm concret la ce să ne așteptăm, ca rezultate, însă avem niște idei cât se poate de clare legate de ce vrem să facem în privința conținutului.

În rest, vrem ca acest proiect să crească la fel ca legumele din grădina bunicii. Natural.

Nu să fie ca cele din bancul cu mazărea.

Cum, nu stiți bancul? Hai, fie, vi-l spunem noi:

“Un american și un român, în tren. Românului i se face foame și scoate o roșie.

Americanul: Ce e asta?

Românul: O roșie.

Americanul: Ohooo, la noi sunt de 5 ori mai mari.

Românul își continuă masa.

Scoate apoi din sacoșa de rafie o ceapă.

Americanul: Ce e asta?

Românul: Ceapă.

Americanul: Ohooo, la noi e de 3 ori mai mare.

Românul își continuă iritat masa.

La final scoate un pepene mare, verde, frumos.

Americanul, mirat: Ce e ăsta?!

Românul: Mazare!

By the way, pisicipecreier.ro suntem noi, Oana și Adi, plus Zanetti, Milito și Haruki, motăneii noștri. Cu ei a început totul, de fapt, dar despre asta, într-o altă postare.