Cultură felină
Stau de 12 ani în București. De când am intrat la facultate. Dar după ce am intrat la facultate, i-am decretat maică-mii că eu nu vreau să stau la cămin, pentru că eu am venit aici să învăț, să iau bursă. Nu știu care dintre noi a fost mai prost: eu, că am crezut că o să fiu un student atât de bun sau maică-mea, că m-a crezut că o să fiu un student atât de bun. Intrasem cu 6.95 la SNSPA, totuși. 6,95! E un fel de a spune “intrasem” pentru că, de fapt, am intrat după ce s-au retras vreo 10 oameni care au fost mai deștepți decât mine.
Așa deci, mândru nevoie mare că am intrat la SNSPA-FCRP (adică Comunicare și Relații Publice) , după ce am făcut un an meditații la filozofie!, i-am zis maica-mii că eu nu vreau să stau la cămin, pentru că acolo nu m-aș putea concentra să învăț, că, de, eu de asta venisem, de fapt, la București.
Mama, femeie bună, mi-a îndeplinit această doleanță. Mi-a plătit chiria prin tot Bucureștiul.
Privind retrospectiv îmi dau seama că, și scuzați cacofonia intenționată, karma s-a răzbunat pe mine. Pot spune sincer că am stat în locuri cel puțin la fel de rele ca camerele (din nou, intenționată cacofonia) din cămin.
Am stat la Veteranilor, la Gorjului, Crângași, Iancului, Nicolae Grigorescu până când am reușit împreună cu logodnica mea să ne luăm apartamentul în care stăm acum.
Am stat în garsoniere, apartamente cu două camere și cu 3 camere.
Am stat în apartamente prin ferestrele cărora sufla vântul. Am stat in apartamente în care, din 15 elemenți ai caloriferului se încălzeau doar doi. Am stat în apartamente în care vânătoarea de gândaci devenise sport nocturn.
Și, cel mai important, am stat cu tot felul de oameni: colegi, prieteni, dușmani, prieteni care mi-au devenit dușmani, necunoscuți care ne-au amenințau pe mine și pe colegul meu de cameră cu bătaia, necunoscuți care chiar au trecut la fapte vizavi de acest demers (n-o să spun care a fost rezultatul).
Dar dintre toate experiențele avute una mi-a rămas întipărită în minte. Într-un week-end, când stăteam în Crângași, într-un apartament de trei camere, iar una dintre ele era ocupată de mine și un coleg de liceu, au locuit în acel apartament 8 persoane. 4 oricum locuiam, dar pe lângă locuitorii de bază au mai venit mama si prietena unuia dintre chiriași, prietena altuia, plus un amic al aceluiași băiat. 8 oameni înghesuiți în 60 de mp!
Ok, am mai ieșit prin oraș, n-am stat tot timpul în casă, dar jur că orele petrecute acolo în cele două zile mi s-a părut că au trecut mai greu decât cuvântarea preotului la slujba de înălțare.
E, gândiți-vă, dacă 8 “ființe sociale” (zoon politikon – v-am spus că am făcut meditație la filozofie 😊 ) s-au simțit, să zicem, stingherite, una de prezența celorlalte (sunt convins că nu fost un week-end extraordinar pentru niciunul dintre noi, mă rog, poate pentru cei pe la care au venit prietenele a fost mai ok, dar doar pentru câteva minute, hai jumătate de ora 😉 ) vă dați seama cum e pentru 15 pisici să trăiască în aceeași casă? Și pisica nu e deloc zoon politikon. Este cât de poate de antisocială.
Așa, deci…morala este: ADOPTAȚI. Pentru că degeaba le-am salvat noi de pe stradă pe drăgălășeniile pe care le tot promovăm. Faptul că ele sunt ferite de anumite probleme acum nu rezolvă problema generală: faptul că sunt încă multe animale abandonate pe stradă pe care indiferența umană le omoară.
Adopția responsabilă este una dintre soluții. Castrarea este încă una. Așa că adoptați și castrați. Pentru că umplerea caselor salvatorilor cu animale nu este o soluție.
Este ok să ai 3-4, hai 8 pisici în casă, însă nu 20, cum avem noi, în momentul de față. #ViațaCuPisiciPeCreier la puterea 20 este un experiment destul de hard-core. Și pentru noi, și pentru ele.
Despre problemele de care te lovești când ai 20 de animale în casă, într-o altă postare. Acum mi se închid ochii de somn. De Ziua Pisicii am fost de două ori la veterinar, în aceeași zi, cu două pisici diferite. Una dintre ele este posibil să aibă panleocopenie. Astăzi mergem din nou la veterinar în speranța că vom reuși să le punem pe picioare.
