Cea mai lungă zi

Ați avut de curând o zi proastă? Mă refer la o zi cumplită, nu la una în care ați vărsat cafeaua pe dvs sau ați călcat într-o băltoacă fix înainte să vă urcați în taxi. O zi d-aia nasoală, de la care vă doriți un singur lucru: să se termine.

O să vă povestesc și eu ce zi am avut sâmbătă, așa ca să vă pun lucrurile în perspectivă.

Probabil îl știți pe Simon (ăsta e numele lui din fișa de la cabinet), noi l-am denumit ulterior Prâslea. Este piticania care a ajuns la transfuzie vineri seară, după ce l-am tratat 4 zile la rând pentru panleocopenie.

Transfuzia și tratamentul au decurs ok, l-am dus acasă, l-am supravegheat, ca în fiecare zi, și totul părea normal. Sâmbătă dimineață urma să îl duc la tratament, ca în fiecare zi, în speranța că se va vindeca.

Și aici începe, probabil, cea mai grea zi pe care am avut-o în ultimii ani.

Am mers cu Prâslea la tratament, la Praxis Vetlife. Am fost primii la cabinet. Prâslea a reacționat ok la transfuzie, nu a avut nicio problemă peste noapte. Adevărul este că în toate aceste zile de când am tot fost cu el la tratament nu s-a simțit niciodată mult mai bine, dar nici mai rău. Am trecut de multe ori prin acest tratament și știm că durează până pisicul se vindecă, dacă se vindecă. Și mai știm că șansele de reușită depind, în ultimă instanță, de puterea organismului fiecărui pisic în parte.

A urmat aceeași schema, ca în fiecare zi, totul a decurs la fel: a început să miaune când îl puneam pe masa de tratament și se liniștea imediat ce îl luam în brațe. A îndurat cu stoicism perfuziile, ca în fiecare zi.

După ce am terminat tratamentul am mers acasă. L-am pus pe micuț în cușca în care îl ținem de obicei, separat de toți ceilalți și m-am tolănit pe canapea, după ce, cu o noapte înainte stătusem geană pe el să nu aibă vreo reacție după transfuzie sau ceva de genul și să mergem cu el la urgență, în caz de ceva.

Planul era să mă culc.

În timp ce moțăiam eu pe canapea ca un bătrânel în Cișmigiu, am primit un mesaj pe wattsapp de la domnișoara care o are în foster pe Fluffy, pisicuța snow-shoe care tocmai a dat naștere la 4 minuni.

Era destul de îngrijorată. Pisicuța făcea diaree, avea un guguloi în stomac, pe care abia îl observase “mamica” ei adoptivă și, bomboana de pe colivă, nu avea lapte la toate mameloanele. “Cum dracu apăruse guguloiul? De unde? Ce o fi? Sper că nu un pui mort… Oare la câte mameloane are lapte și de când n-o mai fi având la celelalte? Oare la ce mameloane au supt puii? Și-or fi luat destul lapte în tot timpul asta?” – Astea au fost doar câteva dintre întrebările care mi-au trecut prin minte în primele 3 secunde – e uimitor cum reacționează creierul uman în momente de panică și cât de multe idei îți poate da…

Dă-l dracu de somn, who needs it anyway? Hai să mă duc să iau pisica și să o duc la control. Am dat telefon la Praxis Vetlife să mă aștepte, că na, de ce să plece și ei la o oră decentă în week-end acasă? și m-am urcat în taxi să mă duc să iau pisica.

Am ajuns la foster, am băgat-o în transportor, împreună cu puișorii și împreună cu domnișoara care are grijă de ei am dat fuga la Praxis. Am nimerit probabil cel mai încet taximetrist din istorie, care, culmea!, a avut grijă să ne zguduie de câteva ori. Nu la noi era problema, ci în transportor, unde mama se putea așeza peste pui, așa că o mai mângâiam noi și o mai țineam pentru ca acest lucru să nu se întâmple.

Am ajuns la Praxis. Verificat pisică, tratat, că era cam deshidratată, trimis cu ea la ecografie. Am uitat să vă spun că și sângera în zona intimă. Puiuții erau și ei deshidratați, dar, în rest erau ok. 

 

Am mers la ecografie, am făcut ecografia – Fluffy a stat cuminte – umflătura era oarecum normală după naștere, sângerările, la fel. Ana, pentru că așa se numește mămica adoptivă a snow-shoe-ului s-a dus acasă, loc către care m-am îndreptat și eu bucuros, visând cu ochii deschiși la un somn sănătos de după-amiază. Puii și mămica sunt ok la ora la care scriu postarea.

S-a făcut 4 după-amiază până am ajuns acasă. Pac – m-am tolănit pe canapea. Dar, înainte să închid ochii m-am mai uitat o dată la Prâslea, să mă asigur că e ok. E de la sine înțeles că nu a debordat de energie de când este pe tratament, dar de data asta chiar avea o poziție dubioasă.

L-am luat în mână și era ca o gelatină care ți se scurge printre mâini. Moale rău, vai de mama lui. Mi-a stat inima în loc. A lui, pe de altă parte bătea foarte repede. Am pus mâna pe telefon, a urmat o conversație cu Anca e la Praxis pe wattsapp în care mi-a spus să-i fac perfuziile pe care mi le dăduse pentru acasă și să mă duc la un cabinet veterinar cu el.

Am făcut perfuziile, moment în care a început să aibă scaun cu sânge. Mă rog, avea sânge mai  mult. Arăta atât de rău încât singurul lucru pe care m-a dus capul să-l fac pentru a mă asigura că este în viață  fost să îi suflu aer în față. I-am suflat până am amețit și până l-am scos pe el din sărite. Cred că dacă ar fi avut energia necesară probabil m-ar fi tras o gheară pe nas. Din păcate, Prâslea arăta rău de tot, dar ceva din moaca lui îmi transmitea că vrea să trăiască.

L-am dus la cel mai apropiat cabinet unde mi-au spus că ei nu prea au ce sa-i facă, că este pe ultima sută de metri și că, cel mai probabil se va duce… Doar o minune îl mai putea salva. Iar eu nu cred în minuni.

I-au făcut, totuși, un antihemoragic. L-am luat de acolo aproape convins că îl voi pierde.

Am continuat să vorbesc cu Anca pe wattsapp. “Du-te și ia glucoză și fă-i 10 ml la 4  ore. Și lasă-l să doarmă”. M-am dus, am luat, dar n-am putut să îi fac perfuzia. Branula nu mai era ok.

La sfatul unei prietene a paginii, cea care a venit și cu motănelul să doneze sânge pentru transfuzia lui Prâslea (și căreia îi mulțumesc încă o dată pentru tot),  am mers la alt cabinet veterinar, la Vietatis. Acolo am fost plăcut surprins să găsesc niște OAMENI, la fel ca la Praxis. O doamnă doctor foarte ok, calmă, liniștită, care a desfundat branula și m-a învățat  să îi administrez perfuzia și altfel, pentru a ne mai putea folosi de branulă pentru încă o noapte.

I-a făcut ea glucoza necesară pentru ora respectivă și am plecat acasă un pic mai optimist. Doamna doctor m-a sfătuit să încerc să îi dau de mâncare câte puțin, câte puțin, mai ales dacă nu vomită.

Se făcuse deja 9 seara. Nu credeam că va prinde această oră iar acum principalul obiectiv (un pic cam optimist, ce-i drept) era să prindă dimineața, adică încă o rundă de tratament.

Toată noaptea Prâslea a făcut sânge. Non-stop. Mi-a umplut vreo două prosoape de sânge. Eu îi făceam glucoză și îi dădeam de mâncare Vyo și pate Recovery de la Royal Canin, el făcea sânge. Ce pierdea prin scaun, eu îi băgam în venă. Și pe gură. Sau invers, depinde din ce perspectivă privești situația.

Am reușit să dorm 4 ore în doua runde, între care m-am trezit să îl hrănesc și să îi fac perfuzie și la 8:30 eram în picioare și gata să mă duc cu el la tratament.

Duminică dimineață am ajuns cu el la Praxis. Era mai…viu decât cu 12 ore în urmă. Mult mai viu, deși nu arăta deloc bine. I-am schimbat branula, am făcut tratamentul, ca în fiecare zi și…încă este în viață. I-am făcut glucoză acasă, i-am dat pate Recovery cu seringa și, la un moment dat, chiar a mâncat câteva bobițe de mâncare uscată.

 

Nu știm dacă va mai avea vreo cădere, sperăm să nu, dar e o minune că încă mai este în viață. Vă spune asta un om care chiar nu crede în minuni și care se pregătise sufletește în toată perioada asta să îl piardă pe micuț.

Prâslea nu e vindecat, dar e mai bine, sperăm ca în zilele viitoare să vă anunțăm că a scăpat de tot de panleocopenie. Din păcate, această boală e atât de păcătoasă, încât orice e posibil și nici nu îndrăznesc să îmi fac planuri în ceea ce îl privește pe pitic.

Cam asta a fost ziua mea de sâmbătă spre duminică. O zi pe care am plătit-o scump. Și la propriu, și la figurat. Ficatul meu, îl simt, este aproape să intre în grevă. Sunt convins că ultimele 48 de ore (și mă refer aici la seara de vineri, când am făcut transfuzia și până la momentul în care scriu această postare, la 5 dimineața) m-au dus mai aproape de o viitoare hepatită, dar am lucrat în televiziune, sunt obișnuit cu stresul 😊

În ceea ce privește plătitul “la propriu” v-am atașat o parte din bonurile pe care le-am adunat în ultima vreme.

Dacă ficat și energie mai avem pentru a mai face toată treaba asta, la capitolul “bani” nu stăm la fel de bine. Prâslea va trebui să continue tratamentul până se va însănătoși (să sperăm că se va întâmpla asta) și, după ce terminăm cu el, avem „pe țeavă”un caz destul de delicat.

E vorba de Cati, o pisicuță care a învins panleocopenia, dar care are ceva la coloană. Nu se poate deplasa ok și nu poate ateriza pe picioarele din spate. Va fi nevoie de un RMN în cazul ei și, posibil, de operație.

Însă despre acest caz vom face o nouă postare în zilele următoare, când vom afla care sunt costurile RMN-ului, în primă fază, și ale operației, dacă va fi nevoie de ea.

Cine vrea să ajute poate dona în contul RO33INGB0000999900824623, deschis pe numele Popa Radu Adrian, la ING Bank.