Scriu acest text pt ca am primit al mie-lea mesaj in care cineva ne spune ca a “gasit o pisica pe strada dar nu o poate tine” pentru ca mai are inca doua.

Oameni buni, aici nu e ca la jaful unei banci sau ca la o luare de ostatici: semnalarea cazului (catre politie sau in cazul de fata catre o asociatie) nu este suficienta.

Daca gasesti un animal abandonat in strada, mai ales daca e bland, il iei. Punct. Si vezi apoi ce faci cu el. Solutii se gasesc si suntem primii care vom ajuta oameni dispusi sa ajute, dispusi sa se implice.

Poate munca noastra trece neobservata, dar asta nu inseamna ca ea nu exista, si aici ma refer la frecventa cu care postam anunturile de adoptie. Dati o raita pe toate grupurile de animale sau pe paginile asociatiilor si vedeti de cate ori pe zi posteaza ANUNTURI PRELUATE si apoi comparati cu pagina Booking Catspert – Pisici pe creier. Cu ajutorul anunturilor postate de noi s-au dat spre adoptie sute de pisici si nu ma refer la cele care au trecut pe la noi prin casa ci la anunturile pe care voi ni le trimiteti si noi le postam. Zi de zi, noapte de noapte. De ce se dau pisicile postate pe pagina noastra? Pentru ca muncim bine, muncim cu cap si cu ajutorul vostru am reusit sa cream o comunitate, nu un grup in care lumea isi etaleaza pisicile si ii intreaba pe ceilalti ce nume ar trebui sa le puna.

Sa semnalezi cazul si atat e ca si cum ai gasi un om impuscat pe strada si te oferi sa ii oferi primul ajutor doar daca cineva promite sa il duca la spital.

Daca Divinitatea, destinul sau intamplarea iti da ocazia de a face o fapta buna, eu zic sa apucati aceasta ocazie cu ambele maini. Faptele bune nu se fac cu masura, ci pur si simplu…se fac. Pana la capat. Nu sunt aritmetica. Nu zici pas la pisica asta pe care tocmai ai gasit-o, pentru ca ai mai salvat doua tot de pe strada. Nu e ca si cum ai bagat o saorma in tine si nu mai incape inca una.

Cam asta e treaba cu faptele bune, sunt al dracu de greu de facut! Necesita consum de energie, de nervi, de bani. Iti distrug sanatatea si te fac sa simti ca imbatranesti intr-un an cat altii in 5. Invers decat Fat-Frumos.

Noi stim asta pentru ca…asta facem. Si stim si cat de greu (va) este pentru ca am fost in locul vostru. Nu ne-am nascut cu asociatie. Nu. Am salvat prima pisica de pe strada la vreo 5 luni dupa ce i-am adoptat pe Milito si Zanetti, motanii nostri. Apoi am salvat-o pe a doua, apoi pe a treia, pana cand am ajuns la 130 si ceva…

Coincidenta face ca fix azi sa fi salvat inca o pisica de pe strada. A fost un caz semnalat de cineva, dar persoana respectiva nu a putut sa prinda pisica, de aceea am “intrat noi in scena”. Ne-am prezentat la fata locului, slava Domnului am prins-o si ne-am dus cu ea la veterinar, pentru ca cineva din zona a spus ca ar fi cazut de pe acorperisul unei case. Paranteza: pisica e bine, la noi.

Iata dovada 🙂

 

Si uite asa am ajuns la 19 pisici in casa. Din nou.

15 dintre acestea sunt disponibile pentru adoptie.

Ca idee, cand criticam aceasta atitudine din categoria “am gasit o pisica, eu nu o pot tine, pentru ca mai am una/doua/trei” nu avem pretentia sa fiti cum suntem noi acum. Este total anormal sa ai 19 pisici in casa! Noi suntem niste oameni plecati cu sorcova 365 de zile pe an, nu doar in noaptea de Anul Nou. Deci nu va cerem sa faceti asta.

Tot ce va cerem este sa fiti cum eram noi cand eram ca voi, la inceputul demersului “Pisici pe creier”, acum doi ani: umani.

Ați avut de curând o zi proastă? Mă refer la o zi cumplită, nu la una în care ați vărsat cafeaua pe dvs sau ați călcat într-o băltoacă fix înainte să vă urcați în taxi. O zi d-aia nasoală, de la care vă doriți un singur lucru: să se termine.

O să vă povestesc și eu ce zi am avut sâmbătă, așa ca să vă pun lucrurile în perspectivă.

Probabil îl știți pe Simon (ăsta e numele lui din fișa de la cabinet), noi l-am denumit ulterior Prâslea. Este piticania care a ajuns la transfuzie vineri seară, după ce l-am tratat 4 zile la rând pentru panleocopenie.

Transfuzia și tratamentul au decurs ok, l-am dus acasă, l-am supravegheat, ca în fiecare zi, și totul părea normal. Sâmbătă dimineață urma să îl duc la tratament, ca în fiecare zi, în speranța că se va vindeca.

Și aici începe, probabil, cea mai grea zi pe care am avut-o în ultimii ani.

Am mers cu Prâslea la tratament, la Praxis Vetlife. Am fost primii la cabinet. Prâslea a reacționat ok la transfuzie, nu a avut nicio problemă peste noapte. Adevărul este că în toate aceste zile de când am tot fost cu el la tratament nu s-a simțit niciodată mult mai bine, dar nici mai rău. Am trecut de multe ori prin acest tratament și știm că durează până pisicul se vindecă, dacă se vindecă. Și mai știm că șansele de reușită depind, în ultimă instanță, de puterea organismului fiecărui pisic în parte.

A urmat aceeași schema, ca în fiecare zi, totul a decurs la fel: a început să miaune când îl puneam pe masa de tratament și se liniștea imediat ce îl luam în brațe. A îndurat cu stoicism perfuziile, ca în fiecare zi.

După ce am terminat tratamentul am mers acasă. L-am pus pe micuț în cușca în care îl ținem de obicei, separat de toți ceilalți și m-am tolănit pe canapea, după ce, cu o noapte înainte stătusem geană pe el să nu aibă vreo reacție după transfuzie sau ceva de genul și să mergem cu el la urgență, în caz de ceva.

Planul era să mă culc.

În timp ce moțăiam eu pe canapea ca un bătrânel în Cișmigiu, am primit un mesaj pe wattsapp de la domnișoara care o are în foster pe Fluffy, pisicuța snow-shoe care tocmai a dat naștere la 4 minuni.

Era destul de îngrijorată. Pisicuța făcea diaree, avea un guguloi în stomac, pe care abia îl observase “mamica” ei adoptivă și, bomboana de pe colivă, nu avea lapte la toate mameloanele. “Cum dracu apăruse guguloiul? De unde? Ce o fi? Sper că nu un pui mort… Oare la câte mameloane are lapte și de când n-o mai fi având la celelalte? Oare la ce mameloane au supt puii? Și-or fi luat destul lapte în tot timpul asta?” – Astea au fost doar câteva dintre întrebările care mi-au trecut prin minte în primele 3 secunde – e uimitor cum reacționează creierul uman în momente de panică și cât de multe idei îți poate da…

Dă-l dracu de somn, who needs it anyway? Hai să mă duc să iau pisica și să o duc la control. Am dat telefon la Praxis Vetlife să mă aștepte, că na, de ce să plece și ei la o oră decentă în week-end acasă? și m-am urcat în taxi să mă duc să iau pisica.

Am ajuns la foster, am băgat-o în transportor, împreună cu puișorii și împreună cu domnișoara care are grijă de ei am dat fuga la Praxis. Am nimerit probabil cel mai încet taximetrist din istorie, care, culmea!, a avut grijă să ne zguduie de câteva ori. Nu la noi era problema, ci în transportor, unde mama se putea așeza peste pui, așa că o mai mângâiam noi și o mai țineam pentru ca acest lucru să nu se întâmple.

Am ajuns la Praxis. Verificat pisică, tratat, că era cam deshidratată, trimis cu ea la ecografie. Am uitat să vă spun că și sângera în zona intimă. Puiuții erau și ei deshidratați, dar, în rest erau ok. 

 

Am mers la ecografie, am făcut ecografia – Fluffy a stat cuminte – umflătura era oarecum normală după naștere, sângerările, la fel. Ana, pentru că așa se numește mămica adoptivă a snow-shoe-ului s-a dus acasă, loc către care m-am îndreptat și eu bucuros, visând cu ochii deschiși la un somn sănătos de după-amiază. Puii și mămica sunt ok la ora la care scriu postarea.

S-a făcut 4 după-amiază până am ajuns acasă. Pac – m-am tolănit pe canapea. Dar, înainte să închid ochii m-am mai uitat o dată la Prâslea, să mă asigur că e ok. E de la sine înțeles că nu a debordat de energie de când este pe tratament, dar de data asta chiar avea o poziție dubioasă.

L-am luat în mână și era ca o gelatină care ți se scurge printre mâini. Moale rău, vai de mama lui. Mi-a stat inima în loc. A lui, pe de altă parte bătea foarte repede. Am pus mâna pe telefon, a urmat o conversație cu Anca e la Praxis pe wattsapp în care mi-a spus să-i fac perfuziile pe care mi le dăduse pentru acasă și să mă duc la un cabinet veterinar cu el.

Am făcut perfuziile, moment în care a început să aibă scaun cu sânge. Mă rog, avea sânge mai  mult. Arăta atât de rău încât singurul lucru pe care m-a dus capul să-l fac pentru a mă asigura că este în viață  fost să îi suflu aer în față. I-am suflat până am amețit și până l-am scos pe el din sărite. Cred că dacă ar fi avut energia necesară probabil m-ar fi tras o gheară pe nas. Din păcate, Prâslea arăta rău de tot, dar ceva din moaca lui îmi transmitea că vrea să trăiască.

L-am dus la cel mai apropiat cabinet unde mi-au spus că ei nu prea au ce sa-i facă, că este pe ultima sută de metri și că, cel mai probabil se va duce… Doar o minune îl mai putea salva. Iar eu nu cred în minuni.

I-au făcut, totuși, un antihemoragic. L-am luat de acolo aproape convins că îl voi pierde.

Am continuat să vorbesc cu Anca pe wattsapp. “Du-te și ia glucoză și fă-i 10 ml la 4  ore. Și lasă-l să doarmă”. M-am dus, am luat, dar n-am putut să îi fac perfuzia. Branula nu mai era ok.

La sfatul unei prietene a paginii, cea care a venit și cu motănelul să doneze sânge pentru transfuzia lui Prâslea (și căreia îi mulțumesc încă o dată pentru tot),  am mers la alt cabinet veterinar, la Vietatis. Acolo am fost plăcut surprins să găsesc niște OAMENI, la fel ca la Praxis. O doamnă doctor foarte ok, calmă, liniștită, care a desfundat branula și m-a învățat  să îi administrez perfuzia și altfel, pentru a ne mai putea folosi de branulă pentru încă o noapte.

I-a făcut ea glucoza necesară pentru ora respectivă și am plecat acasă un pic mai optimist. Doamna doctor m-a sfătuit să încerc să îi dau de mâncare câte puțin, câte puțin, mai ales dacă nu vomită.

Se făcuse deja 9 seara. Nu credeam că va prinde această oră iar acum principalul obiectiv (un pic cam optimist, ce-i drept) era să prindă dimineața, adică încă o rundă de tratament.

Toată noaptea Prâslea a făcut sânge. Non-stop. Mi-a umplut vreo două prosoape de sânge. Eu îi făceam glucoză și îi dădeam de mâncare Vyo și pate Recovery de la Royal Canin, el făcea sânge. Ce pierdea prin scaun, eu îi băgam în venă. Și pe gură. Sau invers, depinde din ce perspectivă privești situația.

Am reușit să dorm 4 ore în doua runde, între care m-am trezit să îl hrănesc și să îi fac perfuzie și la 8:30 eram în picioare și gata să mă duc cu el la tratament.

Duminică dimineață am ajuns cu el la Praxis. Era mai…viu decât cu 12 ore în urmă. Mult mai viu, deși nu arăta deloc bine. I-am schimbat branula, am făcut tratamentul, ca în fiecare zi și…încă este în viață. I-am făcut glucoză acasă, i-am dat pate Recovery cu seringa și, la un moment dat, chiar a mâncat câteva bobițe de mâncare uscată.

 

Nu știm dacă va mai avea vreo cădere, sperăm să nu, dar e o minune că încă mai este în viață. Vă spune asta un om care chiar nu crede în minuni și care se pregătise sufletește în toată perioada asta să îl piardă pe micuț.

Prâslea nu e vindecat, dar e mai bine, sperăm ca în zilele viitoare să vă anunțăm că a scăpat de tot de panleocopenie. Din păcate, această boală e atât de păcătoasă, încât orice e posibil și nici nu îndrăznesc să îmi fac planuri în ceea ce îl privește pe pitic.

Cam asta a fost ziua mea de sâmbătă spre duminică. O zi pe care am plătit-o scump. Și la propriu, și la figurat. Ficatul meu, îl simt, este aproape să intre în grevă. Sunt convins că ultimele 48 de ore (și mă refer aici la seara de vineri, când am făcut transfuzia și până la momentul în care scriu această postare, la 5 dimineața) m-au dus mai aproape de o viitoare hepatită, dar am lucrat în televiziune, sunt obișnuit cu stresul 😊

În ceea ce privește plătitul “la propriu” v-am atașat o parte din bonurile pe care le-am adunat în ultima vreme.

Dacă ficat și energie mai avem pentru a mai face toată treaba asta, la capitolul “bani” nu stăm la fel de bine. Prâslea va trebui să continue tratamentul până se va însănătoși (să sperăm că se va întâmpla asta) și, după ce terminăm cu el, avem „pe țeavă”un caz destul de delicat.

E vorba de Cati, o pisicuță care a învins panleocopenia, dar care are ceva la coloană. Nu se poate deplasa ok și nu poate ateriza pe picioarele din spate. Va fi nevoie de un RMN în cazul ei și, posibil, de operație.

Însă despre acest caz vom face o nouă postare în zilele următoare, când vom afla care sunt costurile RMN-ului, în primă fază, și ale operației, dacă va fi nevoie de ea.

Cine vrea să ajute poate dona în contul RO33INGB0000999900824623, deschis pe numele Popa Radu Adrian, la ING Bank.

 

 

 

 

Stau de 12 ani în București. De când am intrat la facultate. Dar după ce am intrat la facultate, i-am decretat maică-mii că eu nu vreau să stau la cămin, pentru că eu am venit aici să învăț, să iau bursă. Nu știu care dintre noi a fost mai prost: eu, că am crezut că o să fiu un student atât de bun sau maică-mea, că m-a crezut că o să fiu un student atât de bun. Intrasem cu 6.95 la SNSPA, totuși. 6,95! E un fel de a spune “intrasem” pentru că, de fapt, am intrat după ce s-au retras vreo 10 oameni care au fost mai deștepți decât mine.

Așa deci, mândru nevoie mare că am intrat la SNSPA-FCRP (adică Comunicare și Relații Publice) , după ce am făcut un an meditații la filozofie!, i-am zis maica-mii că eu nu vreau să stau la cămin, pentru că acolo nu m-aș putea concentra să învăț, că, de, eu de asta venisem, de fapt, la București.

Mama, femeie bună, mi-a îndeplinit această doleanță. Mi-a plătit chiria prin tot Bucureștiul.

Privind retrospectiv îmi dau seama că, și scuzați cacofonia intenționată, karma s-a răzbunat pe mine. Pot spune sincer că am stat în locuri cel puțin la fel de rele ca camerele (din nou, intenționată cacofonia) din cămin.

Am stat la Veteranilor, la Gorjului, Crângași, Iancului, Nicolae Grigorescu până când am reușit împreună cu logodnica mea să ne luăm apartamentul în care stăm acum.

Am stat în garsoniere, apartamente cu două camere și cu 3 camere.

Am stat în apartamente prin ferestrele cărora sufla vântul. Am stat in apartamente în care, din 15 elemenți ai caloriferului se încălzeau doar doi. Am stat în apartamente în care vânătoarea de gândaci devenise sport nocturn.

Și, cel mai important, am stat cu tot felul de oameni: colegi, prieteni, dușmani, prieteni care mi-au devenit dușmani, necunoscuți care ne-au amenințau pe mine și pe colegul meu de cameră cu bătaia, necunoscuți care chiar au trecut la fapte vizavi de acest demers (n-o să spun care a fost rezultatul).

Dar dintre toate experiențele avute una mi-a rămas întipărită în minte. Într-un week-end, când stăteam în Crângași, într-un apartament de trei camere, iar una dintre ele era ocupată de mine și un coleg de liceu, au locuit în acel apartament 8 persoane. 4 oricum locuiam, dar pe lângă locuitorii de bază au mai venit mama si prietena unuia dintre chiriași, prietena altuia, plus un amic al aceluiași băiat. 8 oameni înghesuiți în 60 de mp!

Ok, am mai ieșit prin oraș, n-am stat tot timpul în casă, dar jur că orele petrecute acolo în cele două zile mi s-a părut că au trecut mai greu decât cuvântarea preotului la slujba de înălțare.

E, gândiți-vă, dacă 8 “ființe sociale” (zoon politikon – v-am spus că am făcut meditație la filozofie 😊  ) s-au simțit, să zicem, stingherite, una de prezența celorlalte (sunt convins că nu  fost un week-end extraordinar pentru niciunul dintre noi, mă rog, poate pentru cei pe la care au venit prietenele a fost mai ok, dar doar pentru câteva minute, hai jumătate de ora 😉 ) vă dați seama cum e pentru 15 pisici să trăiască în aceeași casă? Și pisica nu e deloc zoon politikon. Este cât de poate de antisocială.

Așa, deci…morala este: ADOPTAȚI. Pentru că degeaba le-am salvat noi de pe stradă pe drăgălășeniile pe care le tot promovăm. Faptul că ele sunt ferite de anumite probleme acum nu rezolvă problema generală: faptul că sunt încă multe animale abandonate pe stradă pe care indiferența umană le omoară.

Adopția responsabilă este una dintre soluții. Castrarea este încă una. Așa că adoptați și castrați. Pentru că umplerea caselor salvatorilor cu animale nu este o soluție.

Este ok să ai 3-4, hai 8 pisici în casă, însă nu 20, cum avem noi, în momentul de față. #ViațaCuPisiciPeCreier la puterea 20 este un experiment destul de hard-core. Și pentru noi, și pentru ele.

Despre problemele de care te lovești când ai 20 de animale în casă, într-o altă postare. Acum mi se închid ochii de somn. De Ziua Pisicii am fost de două ori la veterinar, în aceeași zi, cu două pisici diferite. Una dintre ele este posibil să aibă panleocopenie. Astăzi mergem din nou la veterinar în speranța că vom reuși să le punem pe picioare.

 

Aseară am mai preluat încă doi puiuți de aproximativ o lună și jumătate. Este vorba de doi puiuți găsiți de prietena mea pe 21 iunie. Norocul a făcut să le găsim o mămică surogat în aceeași zi.

O domnișoară care salvase o pisicuță gestantă de pe stradă s-a oferit să-i ia și pe piticii noștri. Îi mulțumim din tot sufletul pentru ajuorul acordat! Faptul că a putut să-i preia pe cele două piticanii de numai câteva zile a fost ca o adevărată gură de oxigen pentru noi.

Coincidența a făcut ca pisicuța salvata de dumneaei de pe stradă să nască exact atunci, în acea zi, la ora la care am postat noi mesajul. Frumoasa mămică a făcut 3 pui așa că nu i-a fost foarte greu să mai adopte încă doi.

I-a crescut pe toți cinci exemplar, ajutată fiind și de domnișoara care a salvat-o de pe stradă. 3 dintre pui au fost adoptați, doi au ajuns la noi (cei din poza de mai jos) și sunt disponibili pentru adopție iar mama va trebui pusă un pic pe picioare (pentru că este slăbită după sarcină) înainte de a fi castrată și dată spre adopție la rândul ei.

Așa că am ajuns la frumosul număr de 21 de pisicuțe de toate vârstele avute în casă. Dintre acestea 4 sunt ale noastre, 5 sunt găsite de noi pe stradă, restul de 12 sunt preluate.

Alaltăieri am preluat-o pe Maja și pe trei dintre puiuții ei. Și ei sunt disponibili pentru adopție.

Și în cazul lor am avut parte de ajutor. Au fost ținuți în foster de o domnișoara senzațională, care s-a îngrjit ca Maja să-și poată crește puii și, mai mult decât atât, să mai adopte încă doi (Maja a născut 4 pui – unul dintre puii ei și cei di adoptați de ea ulterior și-au găsut familii).

Viața cu pisici pe creier este…interesantă cu 21 de pisici în casă. Și destul de grea din punct de vedere logistic. Pe Maja și puiuții ei am pus-o în baia mare. În baia mică ținem alți 3 pui. Pe ultimii doi preluați îi ținem într-o cușcă suficient de mare pentru ei, în care să încapă și o litieră, un bol de mâcare uscată și un bol de apă. Gogoșica – vă mai aduceți aminte de ea? – este singură, în dormitor. Gogoșica nu se suportă cu nimeni, din păcate…dar adoră prezența noastră și ne întâmpină mereu cu cozonăcei și tors la foc automat. Restul pot umbla brambura prin casa 🙂

Tuturor le dăm drumul prin casă, pe rând, în așa fel încât no-cat-land să nu se aglomereze prea tare și să nu apară conflicte.

La toate acestea adăugăm că Barceloneta trebuie hrănită doar cu hrană gastro, altfel face caca nasol, nasol de tot. Știți doar că ea e specialistă în pipi-caca 🙂

Dacă nu v-ați plictisit și ați avut răbdare să citiți până aici iată la ceea ce voiam să ajung: duminică seară am primit un mesaj de la o doamnă care găsise o pisicuță pe stradă. Era un metis de snow-shoe sau ceva apropiat. Este vorba de această pisicuță. O frumusețe! Pentru că doamna pleca din București am hotărât să o preluăm noi, convinși fiind că îi vom găsi adoptatori a doua zi. Așa că am postat-o pe pagina noastră de facebook și…cererile pentru ea au început să curgă! În total, vreo 30…plus/minus una. Am făcut casting și am hotărât să o dăm acestui cuplu.

Revenim: 30 de cereri! 30!Pentru o singură pisicuță! Ni s-a mai întâmplat cu un singur pisoi, dintre cei peste o sută pe care i-am dat până acum spre adopție. El arată așa acum…

 

Merlin este numele dat de noi.

Vedeți dvs, puși în fața acestei situații, ne dăm seama că nu ieșim la vopsea. Pentru o pisicuță am primit peste 30 de cereri într-o zi în timp ce pentru cele 17 pe care le avem disponibile pentru adopție am primit 30 de cereri într-o lună. Poate… Adică aproape două cereri per pisicuță.

Mulți dintre cei care ne-au sunat ne-au spus ca “pur și simplu își doresc o pisicuță, nu contează dacă e de rasă sau nu”. Și totuși, niciunul dintre ei nu ne-a sunat pentru vreuna dintre celelalte 17 pisicuțe pe care le avem de dat spre adopție. Cine știe, poate o vor face.

Până atunci vreau să spun atât: Cioara spune că puiul ei este cel mai frumos. Aplicat la subiectul despre care discutăm – nu frumusețea fizică este calitatea de bază a unui animal de companie, ci felul în care te iubește și se atașează de tine. Ori asta depinde de felul în care înțelegi să ai grija de el.

Chiorâslacu’, de exemplu, s-a născut cu rinotraheită. Mai vede cu jumătate de ochi. Pe celălalt a trebuit să i-l scoatem. Și totuși, este unul dintre cei mai drăgăstoși pisoiași care ne-au trecut pragul. Vine și doarme lipit de noi când ne ia somnul pe canapea și se ține ca un cățel de noi, prin casă. Așa cum spuneam în titlu, dragostea unui animal de companie nu e de rasă. Este pur și simplu…dragoste.

Iată ce fericit și relaxat era aseară, imediat după ce i-am scos firele de la operație, după două săptămâni de stat cu guler la gât.

 

Când te ocupi de bunăstarea animalelor, fie ele pisici sau câini, traiectoria moralului tău pe parcursul unei zile este identică cu imaginea unui EKG. Acum ești bucuros că ai salvat un suflet, în secunda următoare te mai contactează cineva ca a găsit 5 pui aruncați în stradă sau unul aruncat la câini.

Ideea e că în treaba asta, dacă, Doamne ajută se întâmplă ceva bun, atât de bun încât să te facă se exclami “Mamă, ce super zi!”, mai bine taci dracului din gură! Mai mult decât atât, nici măcar n-o gândi. Nu mai zâmbi ca tâmpitu cu accente de oligofren pe stradă, la gândul că lumea e mai bună, că “uite cum se aranjează toate lucrurile” și că “totul va fi bine!”.

Nu face asta, pentru că nici nu știi ce poți declanșa. Probabil că e cineva, acolo sus, “la butoane”, care se amuză teribil la cum alergi ca un cobai într-un labirint.

Hai să vă povestesc EKG-ul meu de azi.

M-am trezit de dimineață cu gândul de a-l duce pe Leuțu la Praxis pentru tratament. Trebuia să plec de acasă pe la 10:00. La cât am plecat? La 9:30. De ce? Pentru că Leuțu s-a (re)rănit la una dintre lăbuțele afectate și am găsit sânge în transportorul în care îl ținem noaptea. Partea proastă este că nu mi-am dat seama de la ce e sângele, în primă fază. Abia când s-a urcat pe canapea și a pictat-o în culori pastel m-am prins. Direct panică. Îmbrăcare de urgență – comandă la taxi – fuga la Praxis.

Rezultatul? Lăbuța băgată înapoi în bandaj. Acolo a făcut tratamentul pe care oricum trebuia să-l facă: râie auriculară, mușcături, the hole nine yards.

 

Leuțu avea și temperatură, dar la ora la care scriu postarea (16:00) a scăzut.

L-am rezolvat pe Leuțu.

Apoi am ieșit pe stradă să dau de mâncare “tomberonistelor” din cartier. Nu mai fusesem de câteva zile.

 

 

În drum spre bloc am avut parte de cea mai mare realizare a mea pe ziua de azi! După ce am făcut lobby pe lângă doamna administrator de la scara noastră (4 zile la rând și alte multe luni înainte), care a făcut lobby pe lângă doamna administrator de la scara vecină, am reușit să fac rost de cartela de la scara vecină și de cheia de la subsol pentru că știam că acolo a născut (din  nou! – nu reușim să o prindem) mama subsoliștilor.

Am mers și am hranit-o. Așa am aflat că are doi puiuți frumoși, tigrați. Pisica este închisă în subsol de câteva zile, dar acum va fi bine, voi merge în fiecare zi să îi pun apă și mâncare. E vorba de pisicuța din postarea asta.

Cum era în subsol, vă întrebați? Frumos. Saună și gândaci aproape la fel de mari ca ăia din Starship Troopers 🙂

 

 

În week-end încercăm să o prindem și să o ducem la castrat și să preluăm puii pentru a-i da spre adopție. Sunt destul de sălbatici, dar din fericire, destul de mici încât să nu ne muște prea tare.

Ce mândru am fost de mine când am ieșit de scară, că am “combinat-o” pe subsolistă. A durat fix 10 secunde mândria mea: când am ieșit din scară să dau de mâncare pisicilor din spatele blocului, în grădină era…un câine. Mare. Speriat. Pierdut. Am vorbit cu una dintre vecine, i-a dat ea să mănânce. Dacă o să-i pot face poze ca lumea, îl voi posta pe pagina de fb, poate l-a pierdut cineva. Ies mai pe seară să-l și hrănesc, dar sper sa îi găsim repede stăpânul pentru că nu e ok nici pentru el, nici pentru pisici să stea acolo.

Nu mai e nevoie să spun că toate pisicile (trei sunt în total) o ușchiseră de acolo.

Am urcat și eu în casă și…primesc mesaj că un pisic a fost aruncat ca momeală la câini! Am postat pe fb să încercăm să strângem banii. Am donat și noi 50 de lei și am redirecționat o donație pe care dorea să o facă o domnișoară pentru Leuțu, către asta mică (Leuțu, să nu te superi pe noi, dar tu ești pe calea cea bună, ai și adoptatori…you’re gonna be fine) În total e nevoie de 500.

Apropo de adoptatori, e posibil să-i fi găsit ceva foarte ok și Alexei, pisicuța neagră returnată de fata din Ploiești (despre ea voi scrie separat. PENTRU CĂ MERITĂ)

Și e doar 16:00. Să vedem ce mă mai așteaptă până la finalul zilei.

Deci, dacă ți se întâmplă ceva bun, atât de bun, încât pare incredibil, stai liniștit, că vine și compensația. Asta e lecția pe care am învățat-o azi. Și pe care o învăț în fiecare zi. Cam așa e viața cu pisici pe creier #viatacupisicipecreier

Totuși, să încheiem într-o notă pozitivă. Mesajele astea două ne-au făcut ziua mai frumoasă

Voi ce ați învățat azi? 🙂

În urmă cu două luni scriam această postare. Recitind-o mă mir că am avut răbdare să o scriu. Puteți să vă aruncați și voi ochii pe ea.  Spoiler alert! Toți puișorii sunt bine: patru sunt adoptați și fericiți, doi încă sunt la noi, în căutare de familii. Enjoy, ca să zic așa, deși nu e cea mai fericită alegere de cuvinte…

“În urmă cu o oră și ceva ne-am încheiat și noi ziua. O zi cum nu cred că am mai avut până acum, în care a trebuit să ne contrăm cu oameni răi, proști și needucați. Vecinii noștri.