Cultură felină

Cea mai lungă zi

Ați avut de curând o zi proastă? Mă refer la o zi cumplită, nu la una în care ați vărsat cafeaua pe dvs sau ați călcat într-o băltoacă fix înainte să vă urcați în taxi. O zi d-aia nasoală, de la care vă doriți un singur lucru: să se termine.

O să vă povestesc și eu ce zi am avut sâmbătă, așa ca să vă pun lucrurile în perspectivă.

Probabil îl știți pe Simon (ăsta e numele lui din fișa de la cabinet), noi l-am denumit ulterior Prâslea. Este piticania care a ajuns la transfuzie vineri seară, după ce l-am tratat 4 zile la rând pentru panleocopenie.

Transfuzia și tratamentul au decurs ok, l-am dus acasă, l-am supravegheat, ca în fiecare zi, și totul părea normal. Sâmbătă dimineață urma să îl duc la tratament, ca în fiecare zi, în speranța că se va vindeca.

Și aici începe, probabil, cea mai grea zi pe care am avut-o în ultimii ani.

Am mers cu Prâslea la tratament, la Praxis Vetlife. Am fost primii la cabinet. Prâslea a reacționat ok la transfuzie, nu a avut nicio problemă peste noapte. Adevărul este că în toate aceste zile de când am tot fost cu el la tratament nu s-a simțit niciodată mult mai bine, dar nici mai rău. Am trecut de multe ori prin acest tratament și știm că durează până pisicul se vindecă, dacă se vindecă. Și mai știm că șansele de reușită depind, în ultimă instanță, de puterea organismului fiecărui pisic în parte.

A urmat aceeași schema, ca în fiecare zi, totul a decurs la fel: a început să miaune când îl puneam pe masa de tratament și se liniștea imediat ce îl luam în brațe. A îndurat cu stoicism perfuziile, ca în fiecare zi.

După ce am terminat tratamentul am mers acasă. L-am pus pe micuț în cușca în care îl ținem de obicei, separat de toți ceilalți și m-am tolănit pe canapea, după ce, cu o noapte înainte stătusem geană pe el să nu aibă vreo reacție după transfuzie sau ceva de genul și să mergem cu el la urgență, în caz de ceva.

Planul era să mă culc.

În timp ce moțăiam eu pe canapea ca un bătrânel în Cișmigiu, am primit un mesaj pe wattsapp de la domnișoara care o are în foster pe Fluffy, pisicuța snow-shoe care tocmai a dat naștere la 4 minuni.

Era destul de îngrijorată. Pisicuța făcea diaree, avea un guguloi în stomac, pe care abia îl observase “mamica” ei adoptivă și, bomboana de pe colivă, nu avea lapte la toate mameloanele. “Cum dracu apăruse guguloiul? De unde? Ce o fi? Sper că nu un pui mort… Oare la câte mameloane are lapte și de când n-o mai fi având la celelalte? Oare la ce mameloane au supt puii? Și-or fi luat destul lapte în tot timpul asta?” – Astea au fost doar câteva dintre întrebările care mi-au trecut prin minte în primele 3 secunde – e uimitor cum reacționează creierul uman în momente de panică și cât de multe idei îți poate da…

Dă-l dracu de somn, who needs it anyway? Hai să mă duc să iau pisica și să o duc la control. Am dat telefon la Praxis Vetlife să mă aștepte, că na, de ce să plece și ei la o oră decentă în week-end acasă? și m-am urcat în taxi să mă duc să iau pisica.

Am ajuns la foster, am băgat-o în transportor, împreună cu puișorii și împreună cu domnișoara care are grijă de ei am dat fuga la Praxis. Am nimerit probabil cel mai încet taximetrist din istorie, care, culmea!, a avut grijă să ne zguduie de câteva ori. Nu la noi era problema, ci în transportor, unde mama se putea așeza peste pui, așa că o mai mângâiam noi și o mai țineam pentru ca acest lucru să nu se întâmple.

Am ajuns la Praxis. Verificat pisică, tratat, că era cam deshidratată, trimis cu ea la ecografie. Am uitat să vă spun că și sângera în zona intimă. Puiuții erau și ei deshidratați, dar, în rest erau ok. 

 

Am mers la ecografie, am făcut ecografia – Fluffy a stat cuminte – umflătura era oarecum normală după naștere, sângerările, la fel. Ana, pentru că așa se numește mămica adoptivă a snow-shoe-ului s-a dus acasă, loc către care m-am îndreptat și eu bucuros, visând cu ochii deschiși la un somn sănătos de după-amiază. Puii și mămica sunt ok la ora la care scriu postarea.

S-a făcut 4 după-amiază până am ajuns acasă. Pac – m-am tolănit pe canapea. Dar, înainte să închid ochii m-am mai uitat o dată la Prâslea, să mă asigur că e ok. E de la sine înțeles că nu a debordat de energie de când este pe tratament, dar de data asta chiar avea o poziție dubioasă.

L-am luat în mână și era ca o gelatină care ți se scurge printre mâini. Moale rău, vai de mama lui. Mi-a stat inima în loc. A lui, pe de altă parte bătea foarte repede. Am pus mâna pe telefon, a urmat o conversație cu Anca e la Praxis pe wattsapp în care mi-a spus să-i fac perfuziile pe care mi le dăduse pentru acasă și să mă duc la un cabinet veterinar cu el.

Am făcut perfuziile, moment în care a început să aibă scaun cu sânge. Mă rog, avea sânge mai  mult. Arăta atât de rău încât singurul lucru pe care m-a dus capul să-l fac pentru a mă asigura că este în viață  fost să îi suflu aer în față. I-am suflat până am amețit și până l-am scos pe el din sărite. Cred că dacă ar fi avut energia necesară probabil m-ar fi tras o gheară pe nas. Din păcate, Prâslea arăta rău de tot, dar ceva din moaca lui îmi transmitea că vrea să trăiască.

L-am dus la cel mai apropiat cabinet unde mi-au spus că ei nu prea au ce sa-i facă, că este pe ultima sută de metri și că, cel mai probabil se va duce… Doar o minune îl mai putea salva. Iar eu nu cred în minuni.

I-au făcut, totuși, un antihemoragic. L-am luat de acolo aproape convins că îl voi pierde.

Am continuat să vorbesc cu Anca pe wattsapp. “Du-te și ia glucoză și fă-i 10 ml la 4  ore. Și lasă-l să doarmă”. M-am dus, am luat, dar n-am putut să îi fac perfuzia. Branula nu mai era ok.

La sfatul unei prietene a paginii, cea care a venit și cu motănelul să doneze sânge pentru transfuzia lui Prâslea (și căreia îi mulțumesc încă o dată pentru tot),  am mers la alt cabinet veterinar, la Vietatis. Acolo am fost plăcut surprins să găsesc niște OAMENI, la fel ca la Praxis. O doamnă doctor foarte ok, calmă, liniștită, care a desfundat branula și m-a învățat  să îi administrez perfuzia și altfel, pentru a ne mai putea folosi de branulă pentru încă o noapte.

I-a făcut ea glucoza necesară pentru ora respectivă și am plecat acasă un pic mai optimist. Doamna doctor m-a sfătuit să încerc să îi dau de mâncare câte puțin, câte puțin, mai ales dacă nu vomită.

Se făcuse deja 9 seara. Nu credeam că va prinde această oră iar acum principalul obiectiv (un pic cam optimist, ce-i drept) era să prindă dimineața, adică încă o rundă de tratament.

Toată noaptea Prâslea a făcut sânge. Non-stop. Mi-a umplut vreo două prosoape de sânge. Eu îi făceam glucoză și îi dădeam de mâncare Vyo și pate Recovery de la Royal Canin, el făcea sânge. Ce pierdea prin scaun, eu îi băgam în venă. Și pe gură. Sau invers, depinde din ce perspectivă privești situația.

Am reușit să dorm 4 ore în doua runde, între care m-am trezit să îl hrănesc și să îi fac perfuzie și la 8:30 eram în picioare și gata să mă duc cu el la tratament.

Duminică dimineață am ajuns cu el la Praxis. Era mai…viu decât cu 12 ore în urmă. Mult mai viu, deși nu arăta deloc bine. I-am schimbat branula, am făcut tratamentul, ca în fiecare zi și…încă este în viață. I-am făcut glucoză acasă, i-am dat pate Recovery cu seringa și, la un moment dat, chiar a mâncat câteva bobițe de mâncare uscată.

 

Nu știm dacă va mai avea vreo cădere, sperăm să nu, dar e o minune că încă mai este în viață. Vă spune asta un om care chiar nu crede în minuni și care se pregătise sufletește în toată perioada asta să îl piardă pe micuț.

Prâslea nu e vindecat, dar e mai bine, sperăm ca în zilele viitoare să vă anunțăm că a scăpat de tot de panleocopenie. Din păcate, această boală e atât de păcătoasă, încât orice e posibil și nici nu îndrăznesc să îmi fac planuri în ceea ce îl privește pe pitic.

Cam asta a fost ziua mea de sâmbătă spre duminică. O zi pe care am plătit-o scump. Și la propriu, și la figurat. Ficatul meu, îl simt, este aproape să intre în grevă. Sunt convins că ultimele 48 de ore (și mă refer aici la seara de vineri, când am făcut transfuzia și până la momentul în care scriu această postare, la 5 dimineața) m-au dus mai aproape de o viitoare hepatită, dar am lucrat în televiziune, sunt obișnuit cu stresul 😊

În ceea ce privește plătitul “la propriu” v-am atașat o parte din bonurile pe care le-am adunat în ultima vreme.

Dacă ficat și energie mai avem pentru a mai face toată treaba asta, la capitolul “bani” nu stăm la fel de bine. Prâslea va trebui să continue tratamentul până se va însănătoși (să sperăm că se va întâmpla asta) și, după ce terminăm cu el, avem „pe țeavă”un caz destul de delicat.

E vorba de Cati, o pisicuță care a învins panleocopenia, dar care are ceva la coloană. Nu se poate deplasa ok și nu poate ateriza pe picioarele din spate. Va fi nevoie de un RMN în cazul ei și, posibil, de operație.

Însă despre acest caz vom face o nouă postare în zilele următoare, când vom afla care sunt costurile RMN-ului, în primă fază, și ale operației, dacă va fi nevoie de ea.

Cine vrea să ajute poate dona în contul RO33INGB0000999900824623, deschis pe numele Popa Radu Adrian, la ING Bank.

 

 

 

 

Cultură felină

Pledoarie pentru adopție sau de ce nu e bine să ai 20 de pisici în casă

Stau de 12 ani în București. De când am intrat la facultate. Dar după ce am intrat la facultate, i-am decretat maică-mii că eu nu vreau să stau la cămin, pentru că eu am venit aici să învăț, să iau bursă. Nu știu care dintre noi a fost mai prost: eu, că am crezut că o să fiu un student atât de bun sau maică-mea, că m-a crezut că o să fiu un student atât de bun. Intrasem cu 6.95 la SNSPA, totuși. 6,95! E un fel de a spune “intrasem” pentru că, de fapt, am intrat după ce s-au retras vreo 10 oameni care au fost mai deștepți decât mine.

Așa deci, mândru nevoie mare că am intrat la SNSPA-FCRP (adică Comunicare și Relații Publice) , după ce am făcut un an meditații la filozofie!, i-am zis maica-mii că eu nu vreau să stau la cămin, pentru că acolo nu m-aș putea concentra să învăț, că, de, eu de asta venisem, de fapt, la București.

Mama, femeie bună, mi-a îndeplinit această doleanță. Mi-a plătit chiria prin tot Bucureștiul.

Privind retrospectiv îmi dau seama că, și scuzați cacofonia intenționată, karma s-a răzbunat pe mine. Pot spune sincer că am stat în locuri cel puțin la fel de rele ca camerele (din nou, intenționată cacofonia) din cămin.

Am stat la Veteranilor, la Gorjului, Crângași, Iancului, Nicolae Grigorescu până când am reușit împreună cu logodnica mea să ne luăm apartamentul în care stăm acum.

Am stat în garsoniere, apartamente cu două camere și cu 3 camere.

Am stat în apartamente prin ferestrele cărora sufla vântul. Am stat in apartamente în care, din 15 elemenți ai caloriferului se încălzeau doar doi. Am stat în apartamente în care vânătoarea de gândaci devenise sport nocturn.

Și, cel mai important, am stat cu tot felul de oameni: colegi, prieteni, dușmani, prieteni care mi-au devenit dușmani, necunoscuți care ne-au amenințau pe mine și pe colegul meu de cameră cu bătaia, necunoscuți care chiar au trecut la fapte vizavi de acest demers (n-o să spun care a fost rezultatul).

Dar dintre toate experiențele avute una mi-a rămas întipărită în minte. Într-un week-end, când stăteam în Crângași, într-un apartament de trei camere, iar una dintre ele era ocupată de mine și un coleg de liceu, au locuit în acel apartament 8 persoane. 4 oricum locuiam, dar pe lângă locuitorii de bază au mai venit mama si prietena unuia dintre chiriași, prietena altuia, plus un amic al aceluiași băiat. 8 oameni înghesuiți în 60 de mp!

Ok, am mai ieșit prin oraș, n-am stat tot timpul în casă, dar jur că orele petrecute acolo în cele două zile mi s-a părut că au trecut mai greu decât cuvântarea preotului la slujba de înălțare.

E, gândiți-vă, dacă 8 “ființe sociale” (zoon politikon – v-am spus că am făcut meditație la filozofie 😊  ) s-au simțit, să zicem, stingherite, una de prezența celorlalte (sunt convins că nu  fost un week-end extraordinar pentru niciunul dintre noi, mă rog, poate pentru cei pe la care au venit prietenele a fost mai ok, dar doar pentru câteva minute, hai jumătate de ora 😉 ) vă dați seama cum e pentru 15 pisici să trăiască în aceeași casă? Și pisica nu e deloc zoon politikon. Este cât de poate de antisocială.

Așa, deci…morala este: ADOPTAȚI. Pentru că degeaba le-am salvat noi de pe stradă pe drăgălășeniile pe care le tot promovăm. Faptul că ele sunt ferite de anumite probleme acum nu rezolvă problema generală: faptul că sunt încă multe animale abandonate pe stradă pe care indiferența umană le omoară.

Adopția responsabilă este una dintre soluții. Castrarea este încă una. Așa că adoptați și castrați. Pentru că umplerea caselor salvatorilor cu animale nu este o soluție.

Este ok să ai 3-4, hai 8 pisici în casă, însă nu 20, cum avem noi, în momentul de față. #ViațaCuPisiciPeCreier la puterea 20 este un experiment destul de hard-core. Și pentru noi, și pentru ele.

Despre problemele de care te lovești când ai 20 de animale în casă, într-o altă postare. Acum mi se închid ochii de somn. De Ziua Pisicii am fost de două ori la veterinar, în aceeași zi, cu două pisici diferite. Una dintre ele este posibil să aibă panleocopenie. Astăzi mergem din nou la veterinar în speranța că vom reuși să le punem pe picioare.

 

Cultură felinăViața cu pisici pe creier

Dragostea unui animal de companie nu e de rasă. Este pur și simplu…dragoste

Aseară am mai preluat încă doi puiuți de aproximativ o lună și jumătate. Este vorba de doi puiuți găsiți de prietena mea pe 21 iunie. Norocul a făcut să le găsim o mămică surogat în aceeași zi.

O domnișoară care salvase o pisicuță gestantă de pe stradă s-a oferit să-i ia și pe piticii noștri. Îi mulțumim din tot sufletul pentru ajuorul acordat! Faptul că a putut să-i preia pe cele două piticanii de numai câteva zile a fost ca o adevărată gură de oxigen pentru noi.

Coincidența a făcut ca pisicuța salvata de dumneaei de pe stradă să nască exact atunci, în acea zi, la ora la care am postat noi mesajul. Frumoasa mămică a făcut 3 pui așa că nu i-a fost foarte greu să mai adopte încă doi.

I-a crescut pe toți cinci exemplar, ajutată fiind și de domnișoara care a salvat-o de pe stradă. 3 dintre pui au fost adoptați, doi au ajuns la noi (cei din poza de mai jos) și sunt disponibili pentru adopție iar mama va trebui pusă un pic pe picioare (pentru că este slăbită după sarcină) înainte de a fi castrată și dată spre adopție la rândul ei.

Așa că am ajuns la frumosul număr de 21 de pisicuțe de toate vârstele avute în casă. Dintre acestea 4 sunt ale noastre, 5 sunt găsite de noi pe stradă, restul de 12 sunt preluate.

Alaltăieri am preluat-o pe Maja și pe trei dintre puiuții ei. Și ei sunt disponibili pentru adopție.

Și în cazul lor am avut parte de ajutor. Au fost ținuți în foster de o domnișoara senzațională, care s-a îngrjit ca Maja să-și poată crește puii și, mai mult decât atât, să mai adopte încă doi (Maja a născut 4 pui – unul dintre puii ei și cei di adoptați de ea ulterior și-au găsut familii).

Viața cu pisici pe creier este…interesantă cu 21 de pisici în casă. Și destul de grea din punct de vedere logistic. Pe Maja și puiuții ei am pus-o în baia mare. În baia mică ținem alți 3 pui. Pe ultimii doi preluați îi ținem într-o cușcă suficient de mare pentru ei, în care să încapă și o litieră, un bol de mâcare uscată și un bol de apă. Gogoșica – vă mai aduceți aminte de ea? – este singură, în dormitor. Gogoșica nu se suportă cu nimeni, din păcate…dar adoră prezența noastră și ne întâmpină mereu cu cozonăcei și tors la foc automat. Restul pot umbla brambura prin casa 🙂

Tuturor le dăm drumul prin casă, pe rând, în așa fel încât no-cat-land să nu se aglomereze prea tare și să nu apară conflicte.

La toate acestea adăugăm că Barceloneta trebuie hrănită doar cu hrană gastro, altfel face caca nasol, nasol de tot. Știți doar că ea e specialistă în pipi-caca 🙂

Dacă nu v-ați plictisit și ați avut răbdare să citiți până aici iată la ceea ce voiam să ajung: duminică seară am primit un mesaj de la o doamnă care găsise o pisicuță pe stradă. Era un metis de snow-shoe sau ceva apropiat. Este vorba de această pisicuță. O frumusețe! Pentru că doamna pleca din București am hotărât să o preluăm noi, convinși fiind că îi vom găsi adoptatori a doua zi. Așa că am postat-o pe pagina noastră de facebook și…cererile pentru ea au început să curgă! În total, vreo 30…plus/minus una. Am făcut casting și am hotărât să o dăm acestui cuplu.

Revenim: 30 de cereri! 30!Pentru o singură pisicuță! Ni s-a mai întâmplat cu un singur pisoi, dintre cei peste o sută pe care i-am dat până acum spre adopție. El arată așa acum…

 

Merlin este numele dat de noi.

Vedeți dvs, puși în fața acestei situații, ne dăm seama că nu ieșim la vopsea. Pentru o pisicuță am primit peste 30 de cereri într-o zi în timp ce pentru cele 17 pe care le avem disponibile pentru adopție am primit 30 de cereri într-o lună. Poate… Adică aproape două cereri per pisicuță.

Mulți dintre cei care ne-au sunat ne-au spus ca “pur și simplu își doresc o pisicuță, nu contează dacă e de rasă sau nu”. Și totuși, niciunul dintre ei nu ne-a sunat pentru vreuna dintre celelalte 17 pisicuțe pe care le avem de dat spre adopție. Cine știe, poate o vor face.

Până atunci vreau să spun atât: Cioara spune că puiul ei este cel mai frumos. Aplicat la subiectul despre care discutăm – nu frumusețea fizică este calitatea de bază a unui animal de companie, ci felul în care te iubește și se atașează de tine. Ori asta depinde de felul în care înțelegi să ai grija de el.

Chiorâslacu’, de exemplu, s-a născut cu rinotraheită. Mai vede cu jumătate de ochi. Pe celălalt a trebuit să i-l scoatem. Și totuși, este unul dintre cei mai drăgăstoși pisoiași care ne-au trecut pragul. Vine și doarme lipit de noi când ne ia somnul pe canapea și se ține ca un cățel de noi, prin casă. Așa cum spuneam în titlu, dragostea unui animal de companie nu e de rasă. Este pur și simplu…dragoste.

Iată ce fericit și relaxat era aseară, imediat după ce i-am scos firele de la operație, după două săptămâni de stat cu guler la gât.

 

Cultură felinăPoveștile "Pisici pe creier"

Am mai învățat azi o lecție. Aceeași pe care o învăț zi de zi

Când te ocupi de bunăstarea animalelor, fie ele pisici sau câini, traiectoria moralului tău pe parcursul unei zile este identică cu imaginea unui EKG. Acum ești bucuros că ai salvat un suflet, în secunda următoare te mai contactează cineva ca a găsit 5 pui aruncați în stradă sau unul aruncat la câini.

Ideea e că în treaba asta, dacă, Doamne ajută se întâmplă ceva bun, atât de bun încât să te facă se exclami “Mamă, ce super zi!”, mai bine taci dracului din gură! Mai mult decât atât, nici măcar n-o gândi. Nu mai zâmbi ca tâmpitu cu accente de oligofren pe stradă, la gândul că lumea e mai bună, că “uite cum se aranjează toate lucrurile” și că “totul va fi bine!”.

Nu face asta, pentru că nici nu știi ce poți declanșa. Probabil că e cineva, acolo sus, “la butoane”, care se amuză teribil la cum alergi ca un cobai într-un labirint.

Hai să vă povestesc EKG-ul meu de azi.

M-am trezit de dimineață cu gândul de a-l duce pe Leuțu la Praxis pentru tratament. Trebuia să plec de acasă pe la 10:00. La cât am plecat? La 9:30. De ce? Pentru că Leuțu s-a (re)rănit la una dintre lăbuțele afectate și am găsit sânge în transportorul în care îl ținem noaptea. Partea proastă este că nu mi-am dat seama de la ce e sângele, în primă fază. Abia când s-a urcat pe canapea și a pictat-o în culori pastel m-am prins. Direct panică. Îmbrăcare de urgență – comandă la taxi – fuga la Praxis.

Rezultatul? Lăbuța băgată înapoi în bandaj. Acolo a făcut tratamentul pe care oricum trebuia să-l facă: râie auriculară, mușcături, the hole nine yards.

 

Leuțu avea și temperatură, dar la ora la care scriu postarea (16:00) a scăzut.

L-am rezolvat pe Leuțu.

Apoi am ieșit pe stradă să dau de mâncare “tomberonistelor” din cartier. Nu mai fusesem de câteva zile.

 

 

În drum spre bloc am avut parte de cea mai mare realizare a mea pe ziua de azi! După ce am făcut lobby pe lângă doamna administrator de la scara noastră (4 zile la rând și alte multe luni înainte), care a făcut lobby pe lângă doamna administrator de la scara vecină, am reușit să fac rost de cartela de la scara vecină și de cheia de la subsol pentru că știam că acolo a născut (din  nou! – nu reușim să o prindem) mama subsoliștilor.

Am mers și am hranit-o. Așa am aflat că are doi puiuți frumoși, tigrați. Pisica este închisă în subsol de câteva zile, dar acum va fi bine, voi merge în fiecare zi să îi pun apă și mâncare. E vorba de pisicuța din postarea asta.

Cum era în subsol, vă întrebați? Frumos. Saună și gândaci aproape la fel de mari ca ăia din Starship Troopers 🙂

 

 

În week-end încercăm să o prindem și să o ducem la castrat și să preluăm puii pentru a-i da spre adopție. Sunt destul de sălbatici, dar din fericire, destul de mici încât să nu ne muște prea tare.

Ce mândru am fost de mine când am ieșit de scară, că am “combinat-o” pe subsolistă. A durat fix 10 secunde mândria mea: când am ieșit din scară să dau de mâncare pisicilor din spatele blocului, în grădină era…un câine. Mare. Speriat. Pierdut. Am vorbit cu una dintre vecine, i-a dat ea să mănânce. Dacă o să-i pot face poze ca lumea, îl voi posta pe pagina de fb, poate l-a pierdut cineva. Ies mai pe seară să-l și hrănesc, dar sper sa îi găsim repede stăpânul pentru că nu e ok nici pentru el, nici pentru pisici să stea acolo.

Nu mai e nevoie să spun că toate pisicile (trei sunt în total) o ușchiseră de acolo.

Am urcat și eu în casă și…primesc mesaj că un pisic a fost aruncat ca momeală la câini! Am postat pe fb să încercăm să strângem banii. Am donat și noi 50 de lei și am redirecționat o donație pe care dorea să o facă o domnișoară pentru Leuțu, către asta mică (Leuțu, să nu te superi pe noi, dar tu ești pe calea cea bună, ai și adoptatori…you’re gonna be fine) În total e nevoie de 500.

Apropo de adoptatori, e posibil să-i fi găsit ceva foarte ok și Alexei, pisicuța neagră returnată de fata din Ploiești (despre ea voi scrie separat. PENTRU CĂ MERITĂ)

Și e doar 16:00. Să vedem ce mă mai așteaptă până la finalul zilei.

Deci, dacă ți se întâmplă ceva bun, atât de bun, încât pare incredibil, stai liniștit, că vine și compensația. Asta e lecția pe care am învățat-o azi. Și pe care o învăț în fiecare zi. Cam așa e viața cu pisici pe creier #viatacupisicipecreier

Totuși, să încheiem într-o notă pozitivă. Mesajele astea două ne-au făcut ziua mai frumoasă

Voi ce ați învățat azi? 🙂

Poveștile "Pisici pe creier"

The Lion King

Pe Leuțu l-am primit duminică seară în casa noastră.

Am fost contactați vineri de o doamnă care ne-a semnalizat cazul. Era vorba de un pisoiaș abandonat la marginea Bucureștiului, lângă o hală. Inițial nu aveam de gând să-l luăm în casă pentru că oricum suntem suprapopulați, dar faptul că era proaspăt apărut în zonă și că e destul de mic (în jur de 4 luni) ne-a făcut să ne decidem pe loc să îl găzuim noi până la adopție.

Doamna care ne-a semnalizat cazul la ținut la dumneaei în casă două nopți (lucru care e posibil să fi făcut diferența între viață și moarte pentru micuț. Sau dacă nu moarte, oricum complicații grave).

Așadar, duminică seară, Leuțu a ajuns la noi. Am observat încă de la început că avea niște purici care zburdau fericiți pe el, dar asta nu mai e de mult ceva alarmant pentru noi și am observat că avea urechile murdare –  râie auriculară.

La o analiză mai atentă am observat că are și o zgaibă. Am zis să mergem cu el la veterinar a doua zi, just in case, nu părea ceva grav.

Nu ne-am panicat prea tare și am pus anunțul de adopție. La ședința foto a făcut senzație. He’s a natural 😛 Puteți vedea…

 

Am ajuns cu el la Praxis Vetlife. S-a confirmat că are râie auriculară, dar ceea ce m-a frapat este ce am descoperit când l-am ras pe lăbuțe să vedem ce se ascunde sub zgaibă. O dată îndepărtată zgaiba, a apărut puroiul și după curățarea rănii am observat că aceasta este mult mai adâncă decât mă așteptam. Nu sunt veterinar, dar am văzut câteva pisicuțe amărâte la viața mea și sub zgăibuța aia nu mă așteptam să fie o rană atât de adâncă.

Cât de adâncă? “Hai că nu a ajuns la os” – de adâncă (ce am scris între ghilimele a fost observația uneia dintre doamnele medic veterinar care s-a ocupat de el).

De asemenea, are răni și la cealaltă lăbuță.

Ambele sunt bandajate în momentul de față.

 

Cea din spate este bandajată pentru că acolo are pusă branula.

Este un fel de Robocop sau RoboCat, cum a remarcat doamna doctor :), cu trei din patru lăbuțe bandajate. De aici, și mersul ciudat. Mă rog, important e că poate merge, la început i-a fost mai greu 🙂

 

În taxi, de exemplu, nu era așa sprințar. Nici măcar muzica lui Smiley nu a reușit să-l binedispună :))

 

 

În fine, pentru că e târziu și mi se închid ochii: de râie va scăpa în aproximativ două săptămâni, cu tratamentul de rigoare. De purici vedem când va scăpa, pentru că nu-l putem deparazita, din moment ce abia a fost deparazitat, iar de răni va scăpa în câteva zile, dacă va răspunde la tratament. Să sperăm că se va întâmpla asta.

So, be well, Leuțu. Și încă ceva, are și un posibil adoptator 🙂

Viața cu pisici pe creier

Întreținuții

Am dat peste știrea asta în urmă cu câteva zile. Probabil o știți. Mintea creață stoarsă din creierul cât nuca al unui primar din Focșani s-a gândit să treacă la întreținere animalele de companie. De unde să mai scoată și săracul stat român bani…?

Am fost scandalizat la început, săracele animale nu consumă aproape nimic. Apoi am început să mă uit prin pozele și filmulețele pe care le am cu Milito, Zanetti și Haruki, precum și cu “oaspeții” care ne-au trecut prin casă și am început să îi dau dreptate primarului din Focșani. Ăștia chiar fac pagubă! Dacă nu mă credeți, puteți vedea…

Iată-l pe Zanetti când era mic și a tras apa de la toaletă. Cu tot cu el înăuntru. Bine că eram în zonă…

Desigur, trebuie trecuți la întreținere și pentru că fac foarte mult gunoi. E drept, că se oferă să-l și ducă câteoadată. Mă rog, mai mult când erau mici. Noi nu-i lăsăm, însă. Ne e frică să nu se arunce ei la tomberon

Curent consumă cu nemiluita. Stau tot timpul pe calculator în căutare de noi tâmpenii pe care să le facă ca să ne scoată din sărite…

 

Tot pe calculator le place să se uite și la meciuri. Ce poate fi mai frumos decât să stai tolănit în pat și să te uiți la un meci de Champions League?

Normal că fotbalul tot la televizor se vede cel mai bine. Zanetti și Milito știu asta.

Păcat că Zanetti și Milito țin cu Inter. Inevitabil fac fețele astea după multe meciuri.

Da, băieți, am încasat-o din nou 😉

La aerul condiționat ce mai economisim bani:

 

În concluzie, primărașul de Focșani are dreptate. Dracii ăștia chiar trebuie trecuți la întreținere. Rad tot! Curent, apă, gunoi. Dar cel mai important, fac parte din familia noastră 🙂

Mâine revin cu partea a doua. Alte motive pentru care lighioanele trebuie să fie trecute la întreținere.

Oameni cu pisici pe creier

Un subiect la care să vă gândiți

M-am gândit să fac postarea asta în week-end și nu în timpul săptămânii pentru că nimeni nu merită să înceapă sau să continue săptămâna având în cap un astfel de subiect.

Dar, poate, cine știe, în timp ce beți o cafeluță pe canapeaua din living sau după ce v-ați întors de la Wonder Woman, filmul care a întrecut Matrixul în prima săptămână, în box-office, bă, Matrixul!!!, poate atunci veți vedea postarea asta cu ochi mai buni și un pic mai relaxat.

Este un apel la…normalitate, zic eu.

PROBLEMA

Și cum fiecare postare mai “cu greutate” pe care o facem este, de obicei, declanșată de o situație concretă, iată situația care a declanșat această postare.

Noi, în momentul de față, avem în casă 15 pisici: Zanetti, Milito, Haruki și Sălbatica (ei sunt ai noștri). Chiorâslacu’ și Zanețica, cei doi frați cu probleme la ochi, Bolt, motănelul negru de aproximativ un an, care e cam speriat, dar nu salbatic, Barceloneta, Gogoșica, cei doi Neghiniți, Rainy, încă o pitică, de nici două luni, proaspăt colectată de pe stradă, ultima “subsolistă” și ultima fetiță a lui Moby Dick, care ne-a fost întoarsă pentru că “rusoaica” domnișoarei care o luase o bătea foarte tare și domnișoara s-a speriat pentru siguranța piticei. Paranteză: Ne puteți suna la 0724408349 dacă doriți să adoptți vreunul dintre ei.

Ieri, adică vineri, 16.06.2017 am primit două cereri de ajutor. Una legată de cinci pui de pisică , de o lună, abandonați într-o cutie; cealaltă, legată de alți 4 pui de aproximativ 3 luni, scoși de o doamnă dintr-un canal, duși într-un foster la cineva într-un garaj, care nu mai pot fi ținuți acolo.

Un lucru e clar, noi nu mai avem cum să băgăm pisici în casă. Pur și simplu nu mai avem cum. E complicat să ai grija de 15 pisici și fizic și psihic. Mai ales că de un an nu am avut nicio zi în care să avem mai puțin de 7 pisici în casă, deci, în permanență 3 outsidere.

O POSIBILĂ SOLUȚIE

Noi promovăm zilnic câteva cazuri de pisici abandonate pe pagina noastră de facebook. Unele dintre ele își găsesc căsuțe ca urmare a promovării noastre. Altele nu sunt atât de norocoase, însă noi continuăm să le promovăm (în măsura în care cei care se ocupă de ele continuă să țină legătura cu noi) până când și ele vor avea parte de același deznodământ fericit.

Am ales să facem asta pentru că așa ni s-a părut normal, să ajutăm cât și cum putem tot ce înseamnă pisicuțe care au nevoie de ajutorul nostru. Și ne descurcăm destul de bine. Așa cum spuneam și într-o postare pe blog, zilele trecute, 7-8 pisici din 10 promoate de noi îi găsesc căsuțe. Este o estimare “ochiometrică”, eposibil să fie 7-8, e posibil să fie 6…

Dar, iată că ne lovim și de situații cum este cea de ieri, în care nu putem să facem altceva, decât să le promovăm pe paginia noastră de facebook. Iar unele cazuri sunt destul de urgente. Așa că ne-am gândit…Cum am putea ajuta și mai mult această cauză a salvatorilor de pisicuțe? Iată o posibilă soluție. Ce s-ar întâmpla dacă din cei 13.000 de prieteni ai paginii 20 ar putea să ia câte un pisic în foster/cazare temporară?

E vorba de 0,17% dintre oamenii care au dat like la această pagină.

CE PRESUPUNE ACEST LUCRU?

S-ar putea să vi se pară complicat, dar aveți un pic de răbdare și citiți mai departe.

Gândiți-vă că cel ce vă face propunerea asta, adică unul dintre fondatorii paginii, în urmă cu doi ani și un pic nu avea nimic de-a face cu pisicile (despre asta voi vorbi pe larg într-o altă postare). Și acum am ajuns, după doi ani și un pic, să iau de pe stradă și să dau spre adopție peste 60 de pisici. Și să ajut la adoptarea altor sute de pisici, prin distribuirea cazurilor lor pe pagina noastră.

Nu este așa complicat să ai grijă de un pisic, precum ar putea părea la prima vedere. Faptul că sunteți plecat de acasă mult timp, să zicem 8-12 ore pe zi, nu afectează calitatea vieții pisicii, atât timp cât are parte de hrană după posibilități, apă și un loc unde să doarmă. Pisicile nu sunt așa “needy” precum sunt câinii și nici nu necesită atât de multă atenție, dar pot oferi la fel de multă dragoste.

În plus, gândiți-vă, le e mai bine afară, pe stradă, printre mașini, printre alte pisici, unele sălbăticite, printre oameni idioți, care își fac un scop din a răni animalele sau pur și simplu expuse la boli și intemperiile naturii?

CÂT TE COSTĂ PE LUNĂ SĂ AI GRIJĂ DE O PISICĂ?

Vă voi face un plan pe produsele folosite de noi, dar există produse mai ieftine pe piață, care pot asigura o viață foarte ok unei pisici aflate în foster. Mâncarea uscată costă între 15 și 35 de lei kg. Chiar nu știu câtă mâncare uscată consumă o pisică pe lună, pentru că…nu am avut niciodată doar o pisică în casă, dar prespun că mai mult de două kilograme nu are cum, mai ales dacă vorbim despre pui.

Mâncarea umedă costă între 3 și 5 lei pliculețul și este recomandat să îi dați pisicii dvs de două-trei ori pe săptămână măncare umedă, dacă a trecut de primul an și în fiecare zi cât sunt mici (de două ori pe zi cât sunt pui – un plic sau jumătate de plic la masă și o dată pe zi după 6-7 luni).

Silicatul de pus în litieră costă între 17 și 36 de lei, depinde de produs și cantitate. Pentru o pisică este suficient un sac pe săptămână. Poate ajunge chiar și pentru mai mult timp. Puteți folosi și nisip special, care e mai ieftin.

Ați mai avea nevoie de o litieră, de un vas pentru apă, un vas pentru mâncare uscată și unul pentru mâncare umedă. Cu totul costă până în 30-50 de lei.

Calculele le puteți face singuri, în funcție de posibilități. Cu mențiunea că nu e musai să luați pliculețe de 3 lei sau silicat de 36 de lei. Un pisic în foster are cea mai mare nevoie de un acoperiș deasupra capului și poate sta și cu pliculețe la un leu și nisip la 10 lei sacul (care ajunge mai mult de o săptămână).

Dincolo de bani și de alte probleme, o astfel de experință poate fi una plăcută și vă poate schimba perspectiva asupra lucrurilor.

Cine știe, poate 20 dintre voi chiar vă veți hotărî să încercați o astfel de experiență (dintre cei care nu au făcut asta până acum sau vreți să mai încercați). Iar noi promitem să fim alături de voi cu sfaturi și informații, când veți avea nevoie.

Până una alta Zanetti vă salută. Mă rog, vă salut eu în locul lui, că el doarme dus. E plăcut să scrii când Zanetti doarme dus la capul meu. Vă vedeți într-o ipostază asemănătoare? 😛

 

 

Viața la zooVideo

VIDEO – Round 1: FIGHT!

Pe Rainy îl știți. De aici, aici, aici, aici și…aici. Este bine acum și numai bun de adoptat. De vreo două zile Rainy a primit în căsuța sa ultima noastră “achiziție”. Este plină de energie, are țignalul de se aude peste Dunăre și…îl cam bate pe Rainy. În joacă. Sperăm 🙂

Colac peste pupăză, cei doi se înțeleg și dorm mereu îmbrțișați. Deja s-au atașat foarte mult unul de altul 🙂

Asta, chiar dacă imaginile de mai jos nu vin în sprijinul afirmațiilor noastre 🙂 Atenție, urmează imagini cu un puternic impact emoțional.

 

Ambii sunt disponibili pentru adopție. Dacă doriți să adoptați pe unul dintre ei sau pe amândoi puteți să ne sunați la 0724408349. Sperăm să îi vedem în curând la rubrica Adoptați și fericiți.

Viața cu pisici pe creier

De vorbă cu Milito

Ce faci acolo, Milito?

– Mă ascund.

Te ascunzi? De cine?

– De nebuna aia de subsolistă. Cică să-i ridic capacul de la “fântâna magică”, să-și pună o dorință. Ce-o fi fumat?

N-a fumat nimic, că e prea tânără. Are și ea un fix, acum, ce vrei?

– Am luat-o razna! “Fântâna magică! Fântâna magică”, numai asta aud de o săptămână. Mi-a făcut capul calendar!

Hai, Milito, nu te mai da rotund, că ai și tu fixurile tale.

– Cum ar fi?

Să bei apă din cadă. Oare nu de asta ai intrat tu acolo? 

– Vezi-ți de ale tale, Adriene. Nu prea ți-a priit mâncarea de aseară :))))

Dar ție ți-a priit?

– Da.

Și vrei să ai ce să-ți mai priască?

– …

Ok. Atunci ai grijă cum vorbești 😉

Viața cu pisici pe creier

De vorbă cu “subsolista”

 

– Ahaaaa…

– Aha, ce?

– De fapt, era o fântână magică?

– Cine? Ce?

– Chestia asta pe care stau eu.

– V-am mai explicat o dată că nu are nimic de-a face cu magia. Din contră, în această “fântână” se fac chestii cât se poate de comune…

– Lasă vrăjeala, Adriene… L-ai dat pe frati-miu ca să-i închizi gura. Se prinsese el de ceva.

– L-am dat pe frati-tu pentru că ave nevoie de o familie care să- acorde mai multă atenție. Nu vezi ce e aici? Mai rău ca la zoo. Fiecare pisicuță are nevoie de atenție, de dragoste. Nu avem cum să ne împărțim între 14 pisici. O să-ți vină și ție rândul să faci subiectul unei postări în rubrica “Adoptați și fericiți”

– Aoleeeeeu! Zici că suntem în comunism aici. Cum îndrăznește careva să se ridice, cum îl execuți.

– Nu te execut, “subsolisto”, îți vreau binele și în ideea asta sper să fii adoptată cât mai repede. Doamne ajută! (pentru detalii, sunați-ne la 0724408349)

– O să-mi pun o dorință la fântâna magica și o să vezi tu că n-o să reușești să mă mătrășești, fraiere.

– Tu crezi că, dacă aș fi avut o fântână magică în casă aș fi stat într-un apartament de trei camere cu 14 pisici? Really? Te credeam mai deșteaptă de atât 😉

– Something’s fishy! Hmmm, fishy… Mi-e foame.

 

Adoptați și fericițiViața la zooVideo

Penultimul “subsolist” a plecat la căsuța lui. Și ghiciți ce… își va reîntâlni o rudă :)

Este pentru a doua oară când ni se întâmplă acest lucru.

Și faptul că ni s-a întâmplat ne demonstrează că mai sunt și oameni buni pe pământ și nu se duce chiar totul de râpă. Ce ni s-a întâmplat? Ca cineva să adopte doi pisici de la noi, dar nu deodată, ci la distanță de câteva săptămâni. Și să fie frați. Prima oară ni s-a întâmplat tot cu niște subsoliști, tot de aici de la noi, culmea, de la aceeși pisică. Dar despre asta, într-o altă postare.

Paranteză tristă: Din păcate Dana Diaconescu a blocat un astfel de demers, prin faptul că ne-a făcut pierduți 4 pisoi în urmă cu două luni. Și lor le găsisem adoptatori, iar unul dintre cei 4 urma să fie reunit cu fratele său, era vorba de o fetiță.

Trecând peste această amintire tristă, care probabil ne va marca pe viață, vă spunem că Batman, drăcovenia cu care m-am certat în ultimele săptămâni legat de întrebuințarea toaletei și care m-a învățat cum să-mi leg șireturile a plecat la căsuța lui. L-a luat o familie la care am dat-o pe una dintre surorile lui, o tigrată superbă, Kitty, care e deja prințesa de acolo și care îl sâsâie permanent (noi credem că se vor obișnui împreună).

 

Cum a decurs adopția? Uite așa: Mesaj pe Wattsapp:

“Auzi, îl dai pe ăla negru dintre subsoliști?”, “Da”, “Bine, vin să-l iau acum”.

Simplu, nu? Il si cunoasteam pe adoptator, altminteri procesul e muuuult mai complicat. Și a venit. Și l-a luat. Și sperăm să devină Adoptat și fericit.

Sperăm să se adapteze, dar sincer, nu ne facem prea multe griji în această privință, pentru că e un super pisoi. Plin de energie, dar care, atunci când obosește vine și doarme pe tine.

Iată-l aici într-un videoclip de acum câteva săptămâni când era unul dintre personajele principale ale rubricii noastre “Viața la zoo”, parte din Viața cu pisici pe creier, când studia cum poate ajunge ca Zanetti, un săritor cu “prăjina” desăvârșit. Stai liniștit, Batman, you’ll get there 😛

Poveștile "Pisici pe creier"

Cum a mers adopția ultimei fetițe a lui Moby Dick? Greu, foarte greu

Am dat spre adopție ultima puiuță a lui Moby Dick. Au fost 5 fetițe și trei băieți. Suntem bucuroși să vă anunțăm că toți au ajuns bine-mersi la noile lor căsuțe.

Dintre toți pisoiașii lui Moby Dick pe care i-am dat spre adopție, ea a fost cea mai bătăioasă. Și la propriu, și la figurat.

A țipat în taxi până ne-a spart timpanele și mie, și taximetristului. A trebuit să o țin de gât (așa cum își ține pisica puiuții în gură) TOT DRUMUL. M-am simțit ca și cum aș fi dus-o la taiere…

La un moment dat, în drum spre noua căsuță, de la cât de tare țipa, s-a uitat ciudat la noi un motociclist  care a oprit lângă noi, la semafor.

După aproape o oră de traversat Bucureștiul de la un capăt la altul la oră de vârf – probabil una dintre cele mai lungi ore din viața mea – am ajuns la destinație. Am mers cu domnișoara care va fi noua ei stăpână (sau sclavă – vom vedea 🙂 la veterinar, i s-a făcut deparazitarea internă și apoi am ajuns acasă.

Ce s-a întâmplat acolo vedeți în videoclipul de mai jos:

 

Pe scurt, așteptăm să vedem dacă “rusoaica” domnișoarei o va accepta pe “nordica noastră”. Știm că rușii i-au invadat pe finlandezi în Al Doilea Război Mondial, dar ea e norvegiană. De pădure. Sooo, fingers crossed.